Tonalitatea unei melodii online — roata Camelot, fără upload

Trage o piesă și obții tonalitatea (să zicem Mi minor) cu codul ei Camelot (9A) — notația pe care DJ-ii o folosesc pentru mixajul armonic — plus o insignă de încredere onestă. Pentru că un mix complet poate sta între o tonalitate și relativa ori omonima ei (aceleași șapte note poartă două nume), instrumentul propune mereu și a doua candidată, în loc să pretindă că răspunsul e unul singur. Încrederea scăzută nu este ascunsă: poți seta tonalitatea după ureche din lista derulantă, iar roata Camelot arată exact unde se află tonalitatea ta și vecinele ei.

O singură etichetă începe să mintă în clipa în care melodia își schimbă tonalitatea. De aceea, sub forma de undă se desenează o bandă de tonalitate în timp, fiecare secțiune fiind colorată după tonalitatea ei. O melodie într-o singură tonalitate este o singură bandă liniștită — un semn bun că tonalitatea se ține. O intro într-o altă tonalitate, un bridge care modulează, o schimbare de tonalitate pentru ultimul refren — toate apar ca benzi separate, iar afișajul spune tonalitatea se mută în loc să impună o singură etichetă. Plimbă cursorul oriunde pentru a citi tonalitatea din acel moment. (Oscilația dintre relativă și omonimă este compactată intenționat, așa că o piesă stabilă rămâne stabilă și doar o schimbare reală se înregistrează.)

Roata Camelot transformă tonalitățile în poziții pe cadranul unui ceas, ca să poți mixa în tonalitate fără să știi să citești note. Două reguli acoperă aproape tot:

Capcana clasică a detectării tonalității este perechea de tonalități care nu sunt cu adevărat greșite, doar numite diferit. Pe un mix dens obțin punctaje aproape identice, așa că instrumentul numește a doua candidată și lasă urechea ta să decidă, în loc să dea cu banul.

În termeni Camelot, relativa este același număr, altă literă (8A ⇄ 8B); omonima păstrează tonica, dar răstoarnă dispoziția. Când a doua candidată este relativa, pagina o spune — de obicei ea este cea de încredere dacă rezultatul principal nu te convinge.

Cea mai mare parte a muzicii este acordată la standardul A=440 Hz, dar nu toată: A=432 (acordajul „verdian”/„științific”), discuri vechi, bandă care merge mai lent sau mai repede, o chitară acordată un pic prea jos. Instrumentul citește abaterea de acordaj a piesei în cenți, așa că o melodie aflată aproape de A=432 arată aproximativ −32¢, în loc să fie forțată pe tonalitatea standard cea mai apropiată. O abatere aproape de zero confirmă, totodată, că analiza s-a agățat de conținut realmente intonat și nu de zgomot — util de știut înainte să te încrezi în tonalitate.

Tonalitatea îți spune ce se mixează armonic; tempo-ul îți spune ce se mixează ritmic. Odată ce ai tonalitatea aici, prinde tempo-ul cu BPM Finder — aceeași analiză în browser, fără upload, cu o curbă a tempo-ului în timp. Împreună acoperă ambele axe ale mixajului armonic și ale planificării unui remix.