Darwin's Cat
Mike Soldano. Amplificatorul pe care l-am construit pentru mine

Mike Soldano. Amplificatorul pe care l-am construit pentru mine

Sunt în primul rând chitarist și abia în al doilea rând inginer.
Mike Soldano · Fondatorul Soldano Queen Anne & Magnolia News, 2014
Amplificatoarele mele sunt proiectate din perspectiva unui artist.
Mike Soldano · Fondatorul Soldano Queen Anne & Magnolia News, 2014

Capitolul întâi. O chitară, un Camaro și un head cu lămpi stricat

Seattle, anii 1970.

Pe tânărul Mike îl interesează mult mai mult mașinile decât electronica. Face curse de stradă, meșterește la mașina lui, un Chevrolet Camaro, e îndemânatic și știe să construiască și să refacă mecanisme.

Mike Soldano lângă un hot rod Ford
Mike Soldano lângă un hot rod Ford

Apoi aude piesa Badge a celor de la Cream și soloul lui Eric Clapton.

Nu viteza și nici virtuozitatea îl dau pe spate. Îl dă pe spate sunetul în sine: chitara electrică pur și simplu cântă, plânge, vorbește cu glas omenesc.

Mike hotărăște că trebuie să învețe să cânte la fel.

Și se apucă destul de târziu, pe la 20 sau 21 de ani. Încearcă chitara acustică a tatălui său, dar își dă seama repede că îi trebuie cu totul alt instrument.

Își cumpără o chitară electrică la mâna a doua și un amplificator cu lămpi, o copie făcută în casă după un Fender Bassman.

Și atunci vine necazul care îi schimbă viața: amplificatorul se strică întruna.

Bani de meșter nu are. Trebuie să se descurce singur.

Mai târziu Soldano avea să rezume toată povestea foarte simplu: fără bani, omul trebuie să devină creativ.

Studiază scheme, repară aparatură și începe să-și construiască propriile chitare. În 1977 deschide un mic atelier de chitare. În 1980 cântă deja cu trupe prin cluburile din Seattle.

Dar există o problemă.

Nu-i place sunetul amplificatoarelor lui. Nici măcar al celor scumpe.

Capitolul al doilea. Cinci ani în căutarea unui sunet care nu exista

La începutul anilor 1980 există deja Marshall și Mesa/Boogie. Chitariștii experimentează din plin cu amplificatoare modificate.

Lui Soldano îi place gainul pe care îl dă Mesa, dar nu-i place cum se încețoșează notele la gain mare. Cum explică el însuși, corzile nu se prea distingeau una de alta: la un acord complicat, de pildă un D9, în loc de corzi separate se aude terci.

El vrea totul deodată:

  • O distorsiune bogată, care să cânte, și un sustain lung.

  • Claritatea fiecărei note, chiar și într-un acord complicat.

  • Un atac rapid și o reacție la forța cu care lovește pana.

  • Un aparat fiabil, cu care să se poată cânta în fiecare seară.

În 1981 se apucă serios de electronica pe lămpi. Citește manuale de radiotehnică din anii 1950, studiază scheme și experimentează după serviciu, uneori până noaptea târziu.

Repară și modifică amplificatoare Fender și Marshall și lucrează la cunoscutul atelier Stars Guitars din San Francisco. Fiecare modificare îl învață ceva.

Așa se naște un amplificator experimental cu un nume minunat: Mr. Science. O bucată de placaj cu componente electronice prinse pe ea, un banc de probă pentru experimente.

Pe la 1985 sau 1986, Mr. Science se transformă în prototipul viitorului SLO-100.

Mike începe să-l ia cu el la cântările lui. Alți chitariști aud sunetul și îl întreabă dacă n-ar putea să le facă și lor unul.

Mai târziu Soldano a recunoscut că nu și-a propus niciodată să construiască o firmă mare. Pur și simplu a descoperit că și alții voiau sunetul pe care și-l construise pentru sine.

Capitolul al treilea. Un bilet doar dus la Los Angeles

În 1985 Soldano are trei oameni care vor să cumpere câte un amplificator. Face rost de piese și asamblează amplificatoarele în subsolul casei părinților.

Dar din cei trei care au promis că vor cumpăra, doar unul se ține de cuvânt și plătește.

Mike rămâne cu două amplificatoare de care nu are nevoie nimeni și cu o grămadă întreagă de piese.

Și ia o hotărâre destul de nebunească.

Montează un motor nou în vechiul lui Chevrolet din 1938, îl încarcă cu amplificatoarele, cu experimentalul Mr. Science și cu piesele și pleacă spre Los Angeles.

Acolo sunt studiourile, casele de discuri și chitariștii de talie mondială.

Încearcă să obțină întâlniri cu vedetele și le sună managerii din senin. Aproape toți promit că vin și apoi nu mai apar.

Încet-încet, banii se termină.

Primul lui atelier din Los Angeles e într-un fost bordel. Din când în când mai treceau pe acolo oameni care nici nu se gândeau să cumpere un amplificator.

Ca să supraviețuiască, repară chitare, face tot felul de munci ocazionale și lucrează ca roadie la concerte.

Dar într-o zi vine primul noroc adevărat: Howard Leese, chitaristul trupei Heart, îi încearcă amplificatorul.

Lui Leese i-au ajuns două acorduri ca să hotărască să cumpere amplificatorul nr. 002.

Următorul client important e Steve Lukather de la Toto.

Dar vânzările merg mult prea încet. La sfârșitul lui 1987 Mike e practic lefter. Se gândește serios să lase totul baltă și să se întoarcă la Seattle.

Capitolul al patrulea. Trei mesaje pe robotul telefonic

Într-o noapte, Mike ajunge acasă pe la patru dimineața, după o tură de roadie pentru trupa Vixen.

Pe robotul telefonic clipește ledul de mesaje.

Apasă pe play.

Primul mesaj e de la Lou Reed.

Al doilea, de la Vivian Campbell.

Al treilea, de la Michael Landau.

Trei oameni din prima ligă a muzicii rock caută un meșter necunoscut ca să vorbească despre amplificatoarele lui.

La început Mike crede că un prieten îi face o farsă.

Dar apelurile sunt pe bune.

Și de aici încolo totul merge repede.

În primăvara lui 1988 Soldano are deja comenzi care așteaptă la rând, iar vara îi comandă amplificatoare Eric Clapton, Mark Knopfler și cei de la Scorpions. Așteptarea ajunge la vreo șase luni.

Omul care era gata să-și închidă atelierul brusc nu mai prididește să construiască amplificatoare pentru muzicieni celebri.

Capitolul al cincilea. SLO-100: de ce concepția lui a schimbat industria

SLO-100, adică Super Lead Overdrive, prezentat în 1987, nu mai este doar un Marshall modificat, ci o schemă proprie, gândită în jurul felului în care înțelegea Soldano distorsiunea.

Ce era, de fapt, nou din punct de vedere ingineresc?

Nu inventarea distorsiunii pe lămpi: etajele de amplificare în cascadă existau cu mult înainte de Soldano.

Ci felul în care le-a orânduit.

În SLO-100 semnalul trece prin mai multe etaje de amplificare legate unul după altul. Mike reglează amplificarea, corecția de frecvență și punctele de funcționare ale lămpilor astfel încât să obțină o distorsiune uriașă fără să piardă articulația.

Schema folosește cinci lămpi 12AX7, patru în preamp și una în inversorul de fază, și patru 6L6/5881 în etajul de putere.

Soldano n-a adăugat pur și simplu și mai mult gain. A învățat să controleze caracterul acestui gain.

Iar rezultatul s-a dovedit surprinzător de versatil.

Amplificatorul i-a cucerit nu doar pe chitariștii de hard rock și metal, ci și pe Clapton, Knopfler, Gary Moore și Warren Haynes. La începutul anilor 1990, Eddie Van Halen a folosit un SLO-100 la înregistrarea albumului For Unlawful Carnal Knowledge. Mai târziu, concepția Soldano a influențat puternic amplificatorul Peavey 5150.

SLO-100 a devenit unul dintre reperele generației următoare de amplificatoare high-gain.

O digresiune pentru ingineri. Patru viteze în loc de una

Soldano își explică distorsiunea într-o limbă pe care o știa cu mult înaintea lămpilor: limba cutiei de viteze manuale.

Dacă se pleacă de pe loc în întâi și se bagă direct a patra, motorul se chinuie: se îneacă, tremură și merge în smucituri. Pe atunci aproape toată lumea făcea high gain cam așa: semnalul îndesat printr-o singură lampă și clipping de mama focului. Sunetul distorsionat era aspru, lipsit de caracter și greu de controlat. Dacă se trece prin toate cele patru viteze, motorul merge lin și trage din plin.

În SLO-100 fiecare viteză e un etaj cu lampă. Primul etaj doar amplifică semnalul. Următorul începe deja să clippeze, dar numai puțin, cât distorsiunea și compresia să lase fundamentala neatinsă. Apoi încă un etaj, și încă unul, până când semnalul ajunge la gain maxim. Frecvențele fundamentale, unde stau basul și corpul sunetului, trec întregi prin tot lanțul, iar deasupra lor se adună armonicele. De aici vine distorsiunea dulce, care cântă, fără terci.

În SLO-100 sunt cinci lămpi 12AX7, iar fiecare are două triode în același balon de sticlă, deci zece etaje. Dar dintre ele doar patru sunt viteze. Celelalte șase au altă treabă. Unul există doar în canalul curat. Două repetoare catodice izolează bucla de efecte și rețeaua de ton, ca să nu încarce semnalul. Încă unul recuperează câștigul pe care l-a mâncat bucla de efecte. Ultimele două formează inversorul de fază care atacă etajul de putere.

Acum, proporțiile. Într-un Fender Twin vechi sau într-un Marshall Plexi, drumul semnalului de la mufa de intrare până la etajul de putere e scurt: puține etaje cu lămpi, amplificare în tensiune mică. În SLO-100 amplificarea potențială în tensiune trece de un milion. La lovitura de pană, doza scoate în jur de un volt, uneori ceva mai mult, dar la ieșire nu se ajunge la un milion de volți: lămpile intră în clipping și taie semnalul la plafonul lor.

Același clipping dă și sustainul. Cât timp coarda sună tare, lămpile taie semnalul la același nivel. Pe măsură ce nota se stinge, clippingul scade, iar nivelul la ieșire aproape că nu coboară. De aceea un SLO ține o notă aproape la nesfârșit, până când semnalul corzii coboară sub pragul de clipping. Abia atunci nota se stinge cu adevărat.

Al doilea truc stă la intrare. Corzile groase de bas dau un semnal mai puternic decât cele subțiri, împing mai devreme etajele în distorsiune și sunt comprimate mai tare, iar joasele se pierd. Așa că, încă de la intrare, Soldano scade puțin amplificarea pe joase și o crește puțin pe înalte. La ultimele etaje semnalul ajunge echilibrat de la joase la înalte, iar notele joase nu sunt strivite de distorsiune. Soldano recunoaște deschis că nu e singurul care face chestia asta.

Etajul de putere al lui SLO-100, în schimb, e cât se poate de clasic: bătrâna schemă Western Electric, aceeași ca în Fender Bassman și în Marshall. Sunetul se naște în preamp, iar acolo și-a pus Soldano ideile lui. Per total, a lucrat la SLO-100 vreo patru ani, șlefuindu-l după ureche.

Soldano are o singură măsură a reușitei: transparența. Un Telecaster printr-un SLO trebuie să sune a Telecaster, un Strat a Strat, un Les Paul a Les Paul, chiar și cu gainul dat la refuz. Cu un amplificator clean e ușor, cu high gain e greu. De aceea etajele unui SLO sunt gândite să lucreze împreună: fiecare face câte puțin și niciunul nu sufocă chitara.

De aici și numele: Super Lead Overdrive. Overdrive-ul e încorporat în amplificatorul însuși, iar pentru high gain nu are nevoie de nicio pedală.

Schema SLO-100: cu verde, traseul semnalului pe canalul curat, cu roșu, pe canalul de overdrive. Desen de Rob Robinette
Schema SLO-100: cu verde, traseul semnalului pe canalul curat, cu roșu, pe canalul de overdrive. Desen de Rob Robinette

Capitolul al șaselea. De la SLO-100 la X88R

Și apoi s-a întâmplat ceva deosebit de interesant din punct de vedere ingineresc.

La sfârșitul anilor 1980 marile sisteme rack pentru chitară se dezvoltau rapid. Vedetele foloseau separat preampuri, etaje de putere, switchere, reverburi și delay-uri.

Bob Bradshaw, celebrul creator al unor astfel de sisteme, i-a propus lui Soldano să facă un preamp rack cu trei canale.

Așa a apărut, pe la 1988, Soldano X88R.

Ideea era să adune într-un singur aparat trei voci diferite de amplificator:

  • Un sunet clean în spiritul unui Fender Twin.

  • Crunch în spiritul unui Marshall modificat.

  • Lead cu distorsiunea caracteristică lui SLO-100.

Aceste aparate au devenit o piesă importantă a sistemelor rack profesionale, printre care și cel al lui Steve Lukather.

Din X88R se trage linia actuală de preampuri rack Soldano, inclusiv X88-IR. Nu e doar încă un amplificator cu un nume celebru pe el, ci continuarea unei concepții născute în epoca de început a sistemelor rack profesionale pentru chitară.

Capitolul al șaptelea. Ce s-a ales de Mike?

Mike Soldano. Foto: Synergy Amps, Meet the Makers
Mike Soldano. Foto: Synergy Amps, Meet the Makers

Soldano n-a ajuns niciodată șeful unei corporații uriașe.

Timp de decenii, afacerea lui a rămas o firmă mică și specializată.

În 2010, de exemplu, Seattle Business descria atelierul Soldano, unde Mike conducea firma cu doar trei angajați. Pe atunci firma făcea cam 250 de amplificatoare pe an.

În 2019 Soldano a vândut firma către Boutique Amps Distribution și și-a păstrat postul de proiectant.

De fapt, a lăsat partea comercială în seama altei companii și a continuat să facă ceea ce îl interesase de la bun început: să proiecteze amplificatoare.

Și să cânte. În 2014 cânta în două trupe, Los Peligrosos și The Kings of Outlaw Country; în a doua cânta la pedal steel. În 2015 a cântat la chitara solo în trupa The Industry People din Seattle și a înregistrat cu ea piesa Rock & Roll Needs a Broom. Cu această trupă apare și în fotografia de la începutul articolului. Cântă și azi.

Epilog. Un chitarist care nu-și găsea sunetul

Povestea asta are o simetrie minunată.

În tinerețe, Mike a auzit soloul lui Eric Clapton și a hotărât să învețe chitara electrică. Și-a cumpărat un amplificator care se strica întruna. A învățat să-l repare. Apoi să-l modifice. Apoi să proiecteze unele complet noi.

Vreo unsprezece ani mai târziu, chiar Eric Clapton i-a comandat un amplificator lui Mike Soldano.

Iar Soldano nu și-a propus niciodată să creeze un nou standard al industriei. Era un chitarist căruia nu-i plăcea cum sunau amplificatoarele vremii lui.

Aceasta e una dintre cele mai interesante trăsături ale mișcării boutique la începuturile ei: ingineri ca Soldano nu încercau să copieze încă un model istoric cu „Legendary Tone” scris pe el. Încercau să construiască sunetul care le lipsea lor înșiși.

Iar uneori, pentru sunetul acela, stătea apoi la coadă toată industria muzicală.


Pe site-ul nostru, Soldano este reprezentat de pluginul gratuit CatpitAmp și de capturile NAM ale X88-IR-ului.