Martin Kidd și Victory. Overdrive pe lămpi, din lămpi

Anglia, începutul anilor 1990.

Kidd învață singur. Un meșter local de reparații îi vorbește de parcă Kidd ar pricepe totul. Pricepe foarte puțin, dar puținul pe care îl pricepe din fizica de la școală îl aprinde de-a binelea.

Își câștigă existența dând lecții de chitară.

Are un Marshall Super Lead din 1969, cumpărat cu vreo optzeci de lire. Pe atunci nu valorau mare lucru. Amplificatorul a fost asamblat greșit din fabrică: un rezistor are de zece ori valoarea cuvenită.

Un prieten de-al lui Kidd încearcă o modificare din The Tube Amp Book a lui Aspen Pittman: un master volume după inversorul de fază. Kidd face același lucru pe Marshallul lui. Merge. Nu arde nimic. „Încă sunt aici”, spune el.

Dacă are două concerte în două seri la rând, le poate cânta foarte bine pe două scheme diferite. Pe scenă își notează în minte ce nu merge, iar noaptea, acasă, recablează amplificatorul.

Multe dintre proiectele lui de mai târziu au început ca un mod de a cruța urechile și sprâncenele celui care stătea chiar în dreptul cabinetului.

În 2016 se împlinesc douăzeci și cinci de ani de când construiește, modifică și proiectează amplificatoare.

Printre elevii lui Kidd la chitară e Paul Cornford. Într-o zi, Cornford vine cu un Fender Princeton tweed din 1961 și întreabă: ați putea să-l copiați? Kidd nu vrea să-l copieze. Dacă face ceva care să sune într-un anumit fel, vrea s-o facă pe propria lui schemă.

Așa apare Cornford Harlequin, iar după el MK50. Kidd desenează schemele. Cornford aduce banii și marketingul.

Pe la 1998, Harlequin apare într-o recenzie în revista Guitarist. Au început într-un garaj dublu din fundul grădinii lui Cornford, apoi s-au mutat într-un spațiu industrial. Așa au trecut vreo zece ani.

Apoi totul a luat-o razna. Firma, recunoaște Kidd, n-a fost condusă prea bine, iar Cornford și-a încetat activitatea.

Amplificatoarele Cornford fuseseră construite pe bază de contract de fabrica Straight Edge. Oamenii de acolo au văzut în ce situație ajunsese proiectantul și i-au dat o slujbă.

Lee Anderton, coproprietar al magazinului Andertons din Guildford, vânduse multe Cornforduri și îi plăcuse s-o facă. Când marca a dispărut, i-a lăsat o gaură în catalog. Și fabricii la fel: contractul pentru amplificatoare se terminase.

Anderton sună la fabrică. Se înțeleg din prima: „Avem un proiectant de amplificatoare, avem o fabrică și avem pe cineva care le-ar putea vinde.”

Câțiva oameni pun sume mici de bani. Partea lui Anderton în prima zi: 25 000 de lire. Kidd numește toată treaba un pariu.

Victory e înființată nu ca societate cu răspundere limitată, ci ca parteneriat comercial. Așa, numele partenerilor nu ajung în registrele publice.

Fotografiile și site-ul le face Mick Taylor, fost redactor-șef al revistei Guitarist și mai târziu unul dintre prezentatorii That Pedal Show.

Victory nu are distribuitor în Marea Britanie: amplificatoarele merg de la fabrică direct la magazine, iar prețurile ies mai mici decât la multe mărci boutique.

Pe 2 octombrie 2013, Victory intră pe piață cu trei amplificatoare construite manual: V10 The Baron, V50 The Earl și V100 The Duke. The Baron are două lămpi finale de tipuri diferite, o 6L6 și o EL84, fiecare cu propriul master.

V100 merge pe lămpi 6L6. Așa s-a hotărât în timpul testelor de prototip cu primul artist al mărcii, Guthrie Govan. Govan se credea un om al lămpilor EL34, dar într-un test orb a ales 6L6.

Numele sunt titluri nobiliare. Cine le-a inventat, Kidd nu mai ține minte. Numele The Duke, cum s-a dovedit, era deja al altcuiva, așa că a trebuit abandonat.

Primele amplificatoare nu se vând. Anderton numește Victory din anul acela un proiect de orgoliu.

Guthrie Govan cere un amplificator care să încapă în compartimentul de bagaje de deasupra scaunelor, la o companie aeriană low-cost. Tema de proiectare: o pagină printată de pe site-ul EasyJet, cu dimensiunile maxime permise pentru bagajul de mână. Kidd se încadrează în vreo două sau trei săptămâni: Govan are în curând un concert în Extremul Orient.

Primul prototip nu face față. Distorsiunea e aproape cum trebuie, dar sunetul curat nu are destulă rezervă. Treizeci de wați nu ajung. Kidd trece etajul de putere de la polarizare catodică la polarizare fixă și obține vreo 42 de wați. Prototipul se întoarce la Govan un pic mai greu.

Când se îmbarcă într-un zbor low-cost, povestește Govan, cutia amplificatorului e luată drept geantă de aparat foto.

Amplificatoare de tip lunchbox au existat și înainte de Victory. Kidd însuși îi numește pe predecesori, Linear Concord și Orange Tiny Terror. Dar cele mai multe aveau în jur de 15 sau 20 de wați, iar el voia 50 de wați în toată regula din transformatoare mici, într-un șasiu compact.

În primăvara lui 2014 apare V30 The Countess, la 799 de lire. Anderton își amintește patru sute de comenzi într-o săptămână, iar clipul demonstrativ îl filmase la el în subsol. Victory trece de la un proiect de orgoliu pe pierdere la o afacere.

După V30, Victory începe în sfârșit să fie luată în serios. Guitarist îi dă lui V30 distincțiile „Guitarist Choice” și „Gear Of The Year 2014”.

În decembrie 2014 apare V40 The Duchess: un amplificator pentru chitariștii de blues și roots care tot cereau amplificatorul ce părea să nu existe.

În 2015, Rabea Massaad, un om care se pricepe la gain, cere un amplificator compact pentru metal modern și chitare acordate jos. El însuși cântase pe un Marshall JCM900 Dual Reverb și pe un 5150. Kidd descoperă că distorsiunea lui JCM900 e pe tranzistori aproape până la rețeaua de ton și nu vrea așa ceva. Nici să pornească de la un Soldano nu vrea: numai o schemă proprie îi convine. Primul prototip Kraken iese cu prea mult gain, iar joasele trebuie strânse și mai mult. În final, Kidd descrie primul canal ca pe un JCM800 cu mai mult gain, iar pe al doilea ca pe un 5150 cu un atac mai moale.

În același an se află că Dave Murray și-a înregistrat părțile de chitară pentru The Book of Souls de la Iron Maiden pe un V100 și un cabinet V412. Tehnicianul lui fusese cel care îi recomandase să sune la Victory. V100 n-a plecat în turneu: sistemul lui de comutare avea nevoie de încă o interfață, iar timpul n-a ajuns.

În 2016 apare Sheriff: overdrive britanic clasic, inspirat de sunetul Plexi din anii șaizeci. Kidd își amintește distorsiunea amplificatoarelor vechi ca pe una un pic necizelată, la limita asprimii, dar în mix asprimea asta avea un rost și ajuta chitara să răzbată. În loc de un mod de putere redusă, Sheriff 22 a primit un atenuator de putere separat, încorporat, care coboară ieșirea la 0,3 wați, ca la un amplificator dat tare să se poată cânta la volum de cameră.

La Sheriff 25, Kidd și-a dat seama că „Marshallul vintage” din capul oamenilor e de cele mai multe ori un Marshall pe care l-a modificat cândva cineva ca José Arredondo. Același José la care Dave Friedman și-a dus amplificatorul să i-l modifice, la optsprezece ani. Kidd merge pe un design hot rod. Alții folosesc în astfel de cazuri diode de clipping sau tranzistori folosiți ca diode. El vrea „overdrive pe lămpi, din lămpi”. Lămpile finale EL86 au fost propunerea furnizorului. Kidd nici nu auzise de ele și le-a coborât tensiunea pe grilele-ecran.

În 2017 apare RK50, făcut împreună cu Richie Kotzen.

În 2019 apare VC35 The Copper. Pe Kidd îl tot întrebau oamenii dacă Victory are ceva de genul unui Vox AC30. Nu avea. Copper a devenit AC30-ul lui la volume rezonabile. Două 12AX7, o pentodă EF184 și patru EL84 dau 35 de wați, sau 12 în modul de putere redusă. EF184 lucrează ca repetor catodic și atacă rețeaua de ton. La putere maximă, polarizarea e mixtă, catodică și fixă; la putere redusă e pur catodică.

În 2020, Countess a fost redenumit The Jack, de la jack-of-all-trades, adică omul bun la toate. În același an, Victory și Two Notes capturează cabinetele Victory în DynIR.

Prietenii și clienții cereau de mult „sunetul Victory” într-o pedală. Dar piața era deja complet saturată de pedale OD de toate felurile imaginabile. Jocul de cuvinte, recunosc cei de la Victory, e intenționat.

Lămpile au hotărât totul. Într-o zi, furnizorul de lămpi întreabă: „Am o grămadă din astea și toate sunt făcute de Philips sau Mullard sau cine știe cine. Credeți că ați putea face ceva cu ele?” Sunt CV4014, cunoscute și ca EF91. Altfel ar ajunge la groapa de gunoi. Despre ele nu există aproape nimic, iar niciun amplificator de chitară n-a folosit vreodată astfel de lămpi. Rămâne doar de încercat și de văzut.

CV4014 e o pentodă de semnal mic cu șapte pini, fizic doar puțin mai mică decât binecunoscuta 12AX7. E o versiune militară de înaltă fiabilitate a lui EF91, construită să reziste la vibrații, inclusiv în avioane.

Lămpile din pedalele V4 au fost fabricate în 1981 la uzina Mullard din Mitcham, Surrey, pentru Ministerul Apărării britanic. Apoi au fost trimise la depozitul de aprovizionare al Marinei Regale de la Spring Quarry, Wiltshire, adânc sub pământ, într-o parte a unui uriaș buncăr din Războiul Rece. De buncăr, din fericire, n-a fost niciodată nevoie. Timp de patruzeci de ani a fost doar un depozit extrem de scump pentru lămpi care așteptau ca cineva să proiecteze produse în jurul lor. Așa scrie în manual, cu un smiley.

Primul etaj lucrează cu o triodă EC900 cu zgomot redus, fabricată în fosta Iugoslavie sub licență Philips și Mullard. Victory prelungește garanția pentru aceste lămpi de la 90 de zile la doi ani: după specificația militară, sunt proiectate să reziste cel puțin 6000 de ore.

În vara lui 2018, la NAMM sunt prezentate pedalele V4: The Countess, The Sheriff și The Kraken, la 349 de lire fiecare. În noiembrie 2020 li se alătură The Copper. Din câte știu cei de la Victory, nimeni înaintea lor nu pusese într-o pedală patru lămpi și o cale a semnalului complet pe lămpi.

Apoi la preampul în format de pedală s-a adăugat un etaj de putere: în 2020 a venit V4 Duchess, un amplificator ușor, pe tranzistori, în clasa D, de 180 de wați. Modulul putea da până la 210, dar asemenea module nu distorsionează când sunt suprasolicitate, ci pur și simplu se opresc, iar Kidd nu voia să construiască un limitator. Emularea de cabinet a fost lăsată intenționat deoparte la Duchess: fiecare are IR-urile lui. Iar până în 2021 a apărut V4 Kraken, cu un simulator de cabinet Two Notes înăuntru.

Decizia principală din spatele V4 e scrisă în manual: pedala nu se pune în fața preampului amplificatorului, ci în locul lui. Nu e un overdrive, ci partea de intrare a unui amplificator pe lămpi, într-o cutie de oțel. „Am spus-o de destule ori până acum?”, întreabă manualul.

Kidd o spune mai simplu. Dacă un amplificator are un canal curat grozav, dar doctorul Jekyll are nevoie de o nouă latură de domn Hyde, V4 e acel domn Hyde.

Tot restul decurge din această singură decizie.

E nevoie de tensiune anodică adevărată. Pedala primește 12 volți și 800 de miliamperi, ceea ce e mult pentru o pedală, iar cât se încălzesc filamentele trage de trei ori pe atât. Tensiunea înaltă o produce un convertor ridicător în comutație, construit în jurul unui cip MAX1771: are nevoie de puține componente în jur și nu ocupă aproape deloc loc pe placă. Cel mai greu e cu zgomotul. Convertorul comută la sute de kiloherți. Țiuitul în sine nu se aude, dar interferența se strecoară pe masă. De aceea fiecare tensiune are masa ei separată.

Tensiunea anodică e mai mică decât în headurile mari. Kidd crede că asta se aude: forma de undă începe să se distorsioneze altfel, iar mediile devin mai pline și mai plăcute.

Ieșirea e la nivel de linie, cel mult 0,9 volți. În pedală nu există nici emulare de cabinet, nici etaj de putere, și nu poate ataca un load box. În schimb are modul Amp Through: cu pedala pornită, semnalul trece prin preampul ei în secțiunea de putere a amplificatorului; cu ea oprită, revine preampul amplificatorului.

Comutatorul Bright există pentru că pedala trebuie să atace etaje de putere pe care nu le-a întâlnit niciodată. Buclele de efecte diferă enorm. Manualul avertizează că poziția cea mai îndepărtată de cea preferată a unui chitarist poate face pedala să pară stricată. Nu e.

Copper are povestea ei. Un treble booster e în mod tradițional un aparat cu un singur tranzistor. Kidd l-a făcut pe al lui cu o lampă. Butonul Tone leagă în scurtcircuit cele două ieșiri în antifază ale ultimului etaj cu lămpi: complet, parțial sau deloc. Rezultatul e o tăiere a înaltelor. Iar Bass Mode la Copper are trei poziții, nu două ca pe head: basul plin pe canalul cu boost se transformă în terci, așa că într-una dintre poziții basul e tăiat doar pe acel canal.

Prin toate trece un fir comun. Distorsiunea lui JCM900 e pe tranzistori; Kidd o face pe a lui cu lămpi. Sheriff 25 cerea diode; el pune lămpi. Un booster se face de obicei cu un tranzistor; el îl face cu o lampă. Iar acolo unde e totuși nevoie de siliciu, în etajul de putere în clasa D al amplificatoarelor V4, există un Valve Response Circuit, ca etajul de putere să se simtă ca unul pe lămpi.

Și masterul. Kidd îl pune în continuare după inversorul de fază, ca la acea primă modificare a Marshallului, la V40, la Copper și la Sheriff: o bună parte din distorsiunea etajului de putere se naște în inversorul de fază, nu doar în lămpile finale. Friedman nu agreează un asemenea master: scoate reacția negativă din amplificator. Doi meșteri, două mastere, două răspunsuri.

În 2016, Kidd spunea că sunetul unui amplificator ține aproape în întregime de schemă, nu de alegerea între EL34 și 6L6, și că lămpile NOS nu sunt neapărat mai bune. Doi ani mai târziu, o gamă întreagă era construită în jurul lămpilor NOS. Nu pentru că ar fi magice. Sunt mici și rezistente și sunt destule cât să se facă pedale ani de zile și să rămână și de rezervă.

În 2023, youtuberul KDH numește participația lui Anderton la Victory „Andertons Big Secret”. Anderton explică: se temea că alți comercianți, mai ales cei britanici, n-ar vrea să vândă o marcă legată de Andertons. Și recunoaște că ar fi putut fi mai deschis în privința asta. Autoritatea britanică pentru publicitate îi cere să-și declare interesele financiare în fiecare video, iar el începe să facă asta.

Răspunsul lui Kidd e scurt: Anderton nu deține Victory, a făcut o investiție. Unii se așteptau să fie începutul sfârșitului. Nu s-a schimbat nimic.

În 2024, Victory împlinește zece ani și apare seria MK: MK de la Martin Kidd. MK Overdrive s-a născut din toate cererile pentru o reeditare a lui Cornford MK50 Mk II. Fiecare amplificator MK e verificat și semnat chiar de Kidd înainte să plece din fabrică.

N-a ajuns niciodată la conducerea firmei și nu regretă: cel mai bine îi iese să proiecteze scheme și să le ajusteze. Lucrează mai ales de acasă și rămâne la fabrică drept consultant tehnic. Amplificatoarele Victory se construiesc în Anglia.

La sfârșitul lui 2025, chitaristul nevăzător Anthony Ferraro cere să încerce un Duchess MKII. Victory îi face un amplificator cu panou în Braille. „Frate, e un amplificator!” Clipul cu despachetarea a fost văzut de zeci de milioane de oameni. Acum Victory montează un panou Braille pe oricare dintre amplificatoarele sale, fără cost suplimentar.

În 2026 apare PowerValve 200, un amplificator de putere pentru sisteme digitale. Înăuntru lucrează aceeași CV4014.

Kidd e sigur că amplificatoarele pe lămpi nu vor dispărea. Sunt date tare până ajung, practic, să funcționeze defectuos, pentru că exact asta caută chitariștii. Iar un model sau un profil al aceluiași amplificator, spune el, nu se va simți la fel. Deși recunoaște cinstit că acele aparate sunt mult mai versatile.

Și povestea asta are o simetrie.

Kidd a început citind despre o modificare într-o carte și punând un master după inversorul de fază într-un Marshall care costase optzeci de lire. Peste mai bine de treizeci de ani, inițialele lui sunt pe panourile amplificatoarelor, iar MK Overdrive îi readuce Cornford MK50.

Nu-i place să copieze. Dacă un amplificator iese și le place oamenilor, vrea să simtă că el l-a făcut.

Electronica n-a studiat-o niciodată. Voia doar overdrive pe lămpi, din lămpi.

Pe site-ul nostru, Victory este reprezentată de pluginul gratuit AmberPawAmp și de capturile NAM ale pedalelor V4 The Copper, The Kraken și The Sheriff.